Amintirile (din Epoca de Aur) mă chinuiesc

Dacă aș spune că o bandă desenată, în ciuda anumitor inadvertențe narative, este, poate, una dintre cele mai bune narațiuni despre comunism, probabil că aș primi cîteva priviri circumspecte, ca să le numesc politicos. Cu toate acestea, proiectul lui Daniel Horia, Epoca mea de aur, al cărui al doilea volum a apărut la sfîrșitul anului trecut, este de departe un exercițiu care propune cîteva direcții interesante, pe care doresc să le analizez puțin. În primul rînd, e de menționat faptul că BD-ul lui Daniel Horia este o narațiune autoficțională, unde naratorul principal este un băiețel pe nume Dani, care își trăiește primii ani ai copilăriei în ultima decadă a regimului comunist. Spun acest lucru pentru că rimează destul de bine cu valul de scrieri autoficționale de la începutul anilor 2000, unde a fost exploatat destul de mult imaginarul copilăriilor și adolescențelor de la sfîrșitul anilor ’80. Cărți precum Muzici și faze a lui Ovidiu Verdeș sau Băiuțeii fraților Florian sînt cîteva exemple foarte bune și în ceea ce privește problematizarea regimului comunist după alte criterii; privirea copilului nu descrie contextul social cu încrîncenarea adultului, ci înregistrează toate mișcările politice și ideologice mai degrabă drept zgomot de fundal, dar în care poți înțelege mult mai bine un întreg context social. Comunismul văzut prin lentila copiilor este de multe ori descris prin fetișizarea unor obiecte ce redau culoarea epocii și care descriu, în esență, un întreg set de practici sociale.