Dublul

Deși reputația literară a lui Dostoievski s-a construit în jurul celebrelor sale romane, proza lui de dimensiuni mai restrânse e la fel de valoroasă ca Frații Karamazov, Crimă și pedeapsă sau Idiotul. Povestire, nuvelă sau chiar microroman, Dublul (1846) spune povestea lui Goliadkin, un funcționar singuratic tulburat de  surprinzătoarea apariție a sosiei sale, sosie care încearcă să-i distrugă reputația și să-i uzurpe locul în cadrul birocrației rusești. Această poveste halucinantă anticipează o serie de teme care-l vor preocupa mai târziu pe scriitor și este cea mai gogoliană operă a lui .

„Dublul mi se pare cea mai bună scriere a sa. Este o poveste foarte minuțios elaborată, cu detalii de tip joycean și scrisă într-un stil extrem de expresiv. O operă de artă perfectă.“ Vladimir Nabokov

Goliadkin, acest personaj dostoievskian în sufletul căruia se distilează toate angoasele însingurării și alienării, aduce aminte de personajele lui Gogol din Mantaua sau Însemnările unui nebun.

De ce să cumperi cartea:

Pentru că povestea lui Goliadkin a insiprat două producții cinematografice de excepție: thrillerul psihologic Mașinistul, avându-l în rolul principal pe Christian Bale, și The Double, cu Jesse Eisenberg și Mia Wasikowska.

Pentru că este una dintre cele mai răvășitoare cărți despre alienare mintală și pierderea identității.

Pentru că este publicată într-o traducere de excepție, semnată Nicolae Gane.

Iată câteva citate interesante din carte:

„Doctorul ăsta e un prost“, gândi domnul Goliadkin intrând în cupeu. „Tare prost. S-o fi pricepând el să-și trateze bine bolnavii, dar... e prost de dă în gropi.“ Domnul Goliadkin se așeză, Petrușka zbieră „Dă-i drumu’!“, și cupeul porni iar spre bulevardul Nevski.

După ce luă o gustare frugală, ca omul care se așteaptă la o masă copioasă – cu alte cuvinte, după ce îmbucă ceva ușor, sorbind și un păhărel cu rachiu, numai ca să-și astâmpere puțin foamea –, domnul Goliadkin se așeză comod în fotoliu și, aruncând o scurtă privire în jurul său, puse mâna preocupat pe un ziar subțirel de nuanță naționalistă.

Iar pentru a nu-și știrbi cu nimic din prestigiu prin conversația aceasta cu niște funcționari imberbi și ținând să rămână în limita raporturilor cuvenite, încercă să-l bată pe unul dintre ei pe umăr, dar aerul de superioritate condescendentă pe care voi să-l afișeze cu acest prilej nu-i reuși deloc, și gestul său, care trebuia să fie schițat cu respectarea anumitor limite, apăru cu totul nefiresc și caraghios.

Există oameni care nu sunt de părere că principala îndeletnicire și menire a omului este să știe a lustrui parchetul și pingelele. Există și astfel de oameni, domnilor, care nu vor susține că sunt cât se poate de fericiți și că duc o viață plină numai pentru că, bunăoară, poartă pantaloni bine croiți. Există, în sfârșit, oameni cărora nu le place să țopăie și să se fâțâie de colo până colo cu aerul că se află în treabă, să se gudure și să se lingușească, dar, mai ales, domnilor, să-și bage nasul unde nu le fierbe oala...

Cu răsuflarea tăiată, domnul Goliadkin zbura de parcă ar fi avut aripi pe urma adversarului care se depărta cu repeziciune. Simțea într-însul un flux de energie formidabilă. Dar, cu toată această năvală de energie clocotitoare, domnul Goliadkin putea fi sigur că în clipa aceea chiar și un biet țânțar – dacă în acel anotimp ar fi putut viețui la Petersburg o asemenea gânganie – ar fi fost în stare să-l frângă în două printr-o simplă atingere de aripă.

Citește pe blog câteva fragmente alese pentru tine chiar de redactorul cărții.