Interviu cu traducătoarea Raluca Davicenco despre Mafalda:
„Mă bucur că Mafalda a venit în viața mea.
A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune chiar destin.” 

De cum am deschis volumul Mafalda. Feminin singular de Quino, publicat la Editura Grafic, am știut că mă așteaptă o experiență aparte. Replici spumoase, acide, umor inteligent și observații despre familie, societate și roluri de gen care sunt la fel de valabile și astăzi, la șase decenii de la momentul publicării acestor benzi desenate în Argentina. Curiozitatea de a afla mai multe despre autorul lor, Joaquín Lavado, cunoscut sub pseudonimul Quino, și despre personajul său, Mafalda – o fetiță precoce în vârstă de șase ani – m-a îndemnat să îi pun câteva întrebări traducătoarei Raluca Davicenco, care a venit cu o sumedenie de informații și observații captivante, încât fascinația pentru Quino și Mafalda s-a multiplicat. În viața cititorilor Grafic a intrat astfel o nouă carte-cult. 

1. Ce știați despre Quino înainte să traduceți volumul de la Grafic?

Nu prea multe. De benzi desenate cu Mafalda am mai dat întâmplător pe internet sub formă de memes, dar parcă destinul a făcut să-mi pice această traducere pe mâini ca să iau primul contact cu autorul și să contextualizez cât de subversivă era Mafalda și cât de curajos era Quino să-și facă cunoscute părerile progresiste în vremuri atât de tulburi din punct de vedere politic și social. De pildă, cenzura lui Franco din Spania anilor ‘60 nu le-a permis editurilor să comercializeze benzile desenate cu Mafalda ca fiind destinate copiilor! 

2. Spuneți-ne pe scurt despre ce este vorba în Mafalda. Feminin singular și la ce să ne așteptăm. Din câte aveți cunoștință, benzile desenate sunt ordonate cronologic?

Mafalda este o fetiță de șase ani dintr-o familie argentiniană de clasă mijlocie care trăiește într-un apartament din cartierul San Telmo. Blocul Mafaldei există într-adevăr și înțeleg că se găsește pe Strada Chile la numărul 371, foarte aproape de căminul real al lui Quino! Fetița trăiește împreună cu părinții ei, Alberto și Raquel, și ulterior familiei i se alătură și frățiorul Guille. Așadar, o familie cum nu se poate mai obișnuită și mai nespectaculoasă: tatăl lucrează la o firmă de asigurări, întrupând funcționarul plictisit ale cărui vise s-au ofilit de mult și mama casnică, sugrumată de corvezile căminului, care gătește aproape exclusiv supă, spre oroarea fiicei ei. Dar în această familie care nu se deosebește cu nimic de sutele de mii de familii argentiniene ale epocii apare un personaj cu totul inedit, și anume Mafalda, fetița precoce cu un simț de observație ascuțit și nemilos, care emite, în limbajul naiv normal vârstei, opinii legate de tot soiul de subiecte, de la neajunsurile traiului clasei de mijloc la condiția femeii într-o societate conservatoare, de la degradarea planetei la consumerism și capitalism, de la pericolul nuclear la alegerea de a avea familie și copii. Frumusețea acestui mediu literar rezidă în dialogurile pe care Mafalda le poartă cu părinții, vecinii și prietenii ei, care reprezintă cu toții câte o tipologie umană foarte interesantă.

Femenino Singular este o compilație de benzi feministe, deci nu ne putem aștepta la o ordine cronologică – care nici nu ar fi importantă aici. 

3. Cum ați relaționat cu Mafalda pe parcursul cărții? Este un personaj autentic, credibil? Are doar trăsături simpatice sau și caracteristici pe care le-ați găsit deranjante? De pildă, mie mi se pare că în unele secvențe e foarte dură cu mama ei…

Îmi place mult întrebarea asta, fiindcă îmi dă ocazia să menționez că Mafalda visează să devină interpretă la ONU și se gândește să studieze engleza și rusa la facultate… Care sunt exact cele două limbi pe care le-am studiat și eu! Coincidență minunată ca asta, mai rar! Bine, recunosc că Mafalda este animată de idealuri mult mai înalte, fiindcă vrea să ajute popoarele să se înțeleagă între ele, nu să citească Tolstoi în original ca mine. Interesant mi se pare că în fragmentul de bandă desenată în care menționează această carieră, înțelege că va fi nevoită uneori să… edulcoreze sau să tempereze declarațiile oamenilor de stat ca să nu creeze și mai mult conflict între țări. Așadar, survine întrebarea: interpretul are uneori datoria de a nu traduce fidel pentru a evita dezastre? Sau trebuie să nu treacă niciodată ce are de tradus prin propriul filtru emoțional sau moralist?...

Din acest punct de vedere, profesional să zicem, mă identific mult cu Mafalda. Dar și din cel personal, ca femeie care încă din copilărie are păreri destul de clare cu privire la locul femeii într-o societate patriarhală și nu se teme niciodată să critice neajunsurile acestei ipostaze. Deși mă îndoiesc că aveam coerența ei la șase ani, hahaha!

Cum spuneam și mai sus, observațiile Mafaldei sunt grozave și pline de înțelepciune și îi denotă talentul de a citi oamenii – care o va ajuta cu siguranță pe viitor. Cu toate acestea… Îi lipsește tactul. Îi lipsește experiența de viață care ar ajuta-o să înțeleagă că oamenii sunt mai mult decât suma defectelor lor, și că cei care nu se ridică la înălțimea așteptărilor și standardelor ei nu sunt condamnați la o viață mediocră și patetică. Firește că lipsa ei de perspectivă, și m-aș hazarda să spun, chiar de empatie uneori, se datorează vârstei. Mafalda este totuși un copil, așa că nu este de mirare că vede lumea numai în alb și negru. Când spun ‘lipsă de empatie’, mă gândesc într-adevăr mai ales la felul în care își tratează mama – Mafalda o ceartă că și-a abandonat studiile de pian de la universitate ca să-și înceapă viața de familie, însă nu apreciază toate sacrificiile pe care un părinte bun le face ca să se asigure că familia are tot ce îi trebuie. O judecă și de multe ori o umilește personal pe Raquel, când, de fapt, ea critică tradiția care reduce femeia la universul casnic și o încurajează să renunțe la carieră. Sunt convinsă că, înainte de a deveni interpretă la ONU, va înțelege această diferență și va purta câteva discuții terapeutice cu mama ei.

Cât despre credibilitatea personajului… Cu siguranță există copiii precoce, care înțeleg și discută probleme politice și sociale complexe de la vârste fragede, mai ales în actualele generațiile Z și Alfa – la urma urmei, binecunoscuta expresie  ‘out the mouths of babes’ ne aduce aminte că adevărul vine în forma sa cea mai pură de multe ori tocmai din gura celor mai lipsiți de experiență și că înțelepciunea nu are vârstă. Însă aș spune că Mafalda este mai degrabă un vehicul pentru opoziția argentinienilor față de dictatură, iar aici mă gândesc la disprețul ei etern față de supa pregătită de mama ei – într-una dintre benzi, mama o încurajează să mănânce supa ca să crească mare, iar Mafalda comentează că lumea ar fi un loc mult mai liniștit dacă Marx nu și-ar fi mâncat supa. (Quino a declarat la un moment dat că supa este o metaforă pentru dictatură.)

4. Ce ne puteți spune despre celelalte personaje – părinții Mafaldei, Susanita, Miguelito, Felipe? V-a plăcut unul dintre ele în mod special?

Susanita este personajul meu preferat, pentru că este cea mai enervantă. Caricatural de enervantă cu cerceii ei de perlă și nasul veșnic pe sus. Întotdeauna râd și-mi dau ochii peste cap când apare pe pagină. Susanita este fetița gata îndoctrinată, bârfitoare și clevetitoare, care nu vrea altceva decât să devină casnica perfectă care se va lăuda întruna cu fiul ei medic – și toate vecinele se vor îmbolnăvi de invidie când vor vedea că Susanita are o viață atât de perfectă, iar fiul va deveni un invidiolog care va câștiga milioane vindecând vecinele de invidie. Este incredibilă. Mereu o critică pe Mafalda și o îndeamnă să se întoarcă la rolurile tradiționale de gen.

Felipe, băiețelul ciufulit cu dinți de iepuraș, este inspirat de un prieten real al lui Quino, anume jurnalistul argentinian Jorge Timonsi. Felipe este timid, visător și dramatic, însă detestă cu pasiune școala, temele și trezitul devreme.

Miguelito este piciul cu părul ca o căpățână de salată cu susul în jos, tare egoist și plin de întrebări ciudate. Bunicul său i-a transmis afecțiunea față de Benito Musollini. Miguelito speră că atunci când va începe anii obligatorii de armată, șefilor li se va face milă de tot ce-a suferit băiatul sub dictatura mamei lui obsedatate de curățenie și control și-i vor da drumul. 

Libertad este varianta mai scundă și mai radicală a Mafaldei, cu părinți libertini și spirit revoluționar. Miguelito nu prea o suportă.

5. Eu vă știam ca traducătoare a Tatianei Tolstaia. Ce provocări aduce traducerea unei cărți de benzi desenate? Și cum a fost experiența acestei traduceri?

Mi-a plăcut foarte mult să traduc Mafalda, fiindcă m-am distrat, am râs, am dat ochii peste cap. Scriitura e nerușinată și foarte distractivă. Ce-i drept, am avut nevoie de ajutorul unui prieten argentinian care mi-a dezvăluit complexitatea argoului din Buenos Aires. Dar Mafalda a marcat una dintre cele mai plăcute luni din cariera mea de traducătoare. 

Când traduceam Tolstaia, eram în transă – toți cititorii știu despre ce vorbesc –, transa în care intri atunci când ai dat de-o carte bună. Transa în care intri atunci când simți că literele de pe pagină au cu adevărat putere și că în fața ochilor tăi limbajul se transformă în feluri nebănuite și vorbele reușesc să-ți umple adânciturile de pe suprafața creierului cu o sevă fantastică. Așadar, dacă atunci când traduceam Pereții albi și Lumile eterice ale minunatei Tatiana Tolstaia eram febrilă și trăiam la granița dintre real și fantastic, reușind numai cu greu să rămân cu picioarele pe pământ, la Mafalda am simțit că stau la o șuetă cu prietenii, vorbind ceasuri întregi despre starea lumii și toate problemele ei – Quino te pune întruna pe gânduri, e adevărat, însă îți amintește comic că lumea rămâne în mare parte neschimbată de-a lungul generațiilor, așa că poți crea punți de discuție cu oameni de-acum cincizeci sau o sută de ani. Probleme sunt cam aceleași. Și totuși, dacă ar încerca să asculte de istoria imortalizată de literatură, poate că oamenii ar reuși să nu mai repete greșelile trecutului. 

În conluzie, mă bucur că Mafalda a venit în viața mea. A fost atât de neașteptat, încât i-aș spune chiar destin. 

Cine este Raluca Davicenco, în propriile cuvinte 

M-am născut cu șase ani înainte de trecerea în noul mileniu, undeva pe malul mării, într-o familie de poștași. Numele e de la un străbunic rămas orfan prin Ucraina, care a fost crescut de soldați.

La București am înțeles ce-i boemia de student. De la facultatea de limbi străine, secția filologie, am studiat o vreme și în Spania. De căpătâi mi-au fost și rămân cărțile, subtitrările și scenariile de film și teatru independent. Pe care le traduc, carevasăzică. EN-FR-SP-RU. Graiurile deprinse sunt omagiul meu adus țărilor pe care le-am vizitat sau pe care vreau să le vizitez, și un dialog peste pojghița timpului cu scriitori și scriitoare. 

Am avut plăcerea să traduc bucățele sclipitoare din opera Tatianei Tolstaia, a lui Vladimir Șarov și a lui Mario Vargas Llosa. 

Cine vrea să fie traducător e musai să viseze în altă limbă. 

Ne vedem în alte lumi narative.