Pachet Critic ( Istoria literaturii, Teme)

Pachetul conține titlurile:

Istoria critică a literaturii române. Ediția a II-a, revăzută și adăugită

Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiție și sunt impure prin natură. Există destule impurități și în cea de față. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) și stearpă, ci una vie și chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum și de aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele. Și pentru ca nota de relativitate implicată în această recunoaștere să nu conducă la iluzii deșarte, va trebui, poate (oricât de lipsit de modestie aș părea), să reiau recomandarea făcută de un celebru filosof în pragul uneia dintre operele sale: cartea mea va fi înțeleasă cu atât mai bine cu cât cel care o va citi va fi reflectat el însuși la operele comentate în ea. Nu ofer un manual destinat instruirii, ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiți.

Dacă, pe de altă parte, e adevărat – și cât de frumos a spus-o Călinescu în finalul prefeței la Istoria lui – că literatura „poate sluji drept cea mai clară hartă a poporului roman“, nu mă consider, în ce mă privește, decât unul dintre zecile de cartografi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă. Nicolae Manolescu

Teme

Când am publicat, acum aproape o jumătate de secol, întâia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Îmi convenea, în schimb, formula lor lapidară, de „efemeride“ , în stare să-mi ofere un spațiu publicistic pentru preocupări momentane, care nu aveau nici suită (mi se întâmpla, ca și astăzi, să sar de la una la alta, urmărind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau cărți. Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut și că, departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul distinct. Abia recitindu-le am înțeles că, în esența lor, erau de fapt niște încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură și, poate, și pe unii specialiști, să vadă cu alți ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenția inconștientă din care s-au născut era mai puțin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectură și la gândire. Nu aveam pretenția să rezolv nimic, doream doar să provoc rezolvări.

Precizez că „provocarea“ (câtă este!) din „temele“ mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrâncioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.  Nicolae Manolescu