Cuvinte luptătoare – Când nu există o parte ușoară a poveștii

Sinceritatea unui copil poate să fie mai tăioasă decât lama unui pumnal. Taie în carne vie, într-un mod visceral, necruțător, iar adesea te întrebi dacă această maturizare forțată, izvorâtă de multe ori dintr-o neglijență parentală dătătoare de fiori, poate să fure până și ultimul dram de inocență – sau să distrugă complet cea mai frumoasă perioadă a copilăriei. 

Am tot sperat că realitatea nu este atât de crudă, însă Kimberly Brubaker Bradley nu îmblânzește adevărul și prezintă prin ochii unei fete de 10 ani o serie de evenimente tulburătoare. Din mai multe puncte de vedere, Cuvinte luptătoare m-a dus imediat cu gândul la Camera, un roman înfiorător de brutal, care mi-a sfâșiat treptat sufletul atât prin scriitură, cât și prin povestea răscolitoare.

Uneori mi se pare că toată lumea înțelege regulile, în afară de mine.

M-am hotărât să păstrez o parte dintre secretele Dellei, inclusiv „originea” numelui ei, însă am să vă împărtășesc pe furiș, printre rânduri, de ce mi-am dorit să pășesc pentru o clipă în carte și să o îmbrățișez strâns la piept, impresionată până la lacrimi de curajul ei. 
 

Cuvinte luptătoare, de Kimberly Brubaker Bradley
Traducere din limba engleză și note de Iulia Arsintescu
Categorie de vârstă: 16 ani+

Viața a fost cumplit de nedreaptă cu Della și Suki: au fost crescute de o mamă subjugată de vicii și forțate să o vadă cum încalcă în repetate rânduri legea, în timp ce le târa cu ea în locuri cât se poate de nepotrivite, uita să le hrănească sau le trata cu atâta nepăsare, încât ai fi crezut că erau niște animale de companie nedorite, nu fiicele ei. După ce mama lor este arestată,  fetele ajung să locuiască în plasament, apoi sunt date în grija Francinei, o asistentă maternală cu o răbdare finită, niște reguli (aparent) foarte stricte și câteva tabieturi amuzante. Ah, și cu un suflet foarte mare, deși bombăne zi și noapte și vrea să pară dură!

De-a lungul romanului, Della repetă încontinuu că încă ne aflăm în partea ușoară a poveștii, de parcă vrea să ne pregătească pentru ceva mult mai rău. Avertismentul ei mi-a întețit neliniștea și, capitol cu capitol, lucrurile s-au îndreptat spre dezvăluirea unei întâmplări pe care nu voiam să o văd relatată pe hârtie. Trebuie să recunosc că furia mi-a explodat pe la mijlocul lecturii, când am înțeles cât de mulți adulți au preferat să-și întoarcă privirile și să ignore semnele rău prevestitoare. Și să abandoneze de bunăvoie două fete trecute (deja) prin experiențe teribile.
 

Eu și Suki am renunțat la mama cu mult timp în urmă. Am fost nevoite. Nu numai că se află la închisoare, dar imediat ce a ajuns acolo a suferit ceva ce se numește <>. I se trage de la meta și înseamnă că-i cronic nebună de legat. Nu ne-ar recunoaște nici dacă am păși în celulă – nu că am putea, din moment ce-i închisă undeva în Kansas și noi n-avem deocamdată cum să ajungem acolo. Nu scrie și nu telefonează pentru că nu poate să scrie sau să telefoneze, nu cât să se-nțeleagă două vorbe. Nici nu i-ar da vreodată prin minte s-o facă. A uitat complet de noi. Îmi pare rău de asta, tare rău, dar nu-i ceva ce să pot să schimb.

La o vârstă fragedă, Della are un vocabular destul de colorat („mascat” într-un mod deosebit de creativ, care mi-a smuls câteva zâmbete și chicote), știe cum să-i pună la punct pe hărțuitori, le ține piept adulților și are câteva replici foarte acide în arsenal, pe care le aruncă asemenea unor săgeți spre cei care îndrăznesc să se ia de ea sau de sora ei mai mare, pe care o protejează ca o leoaică.

La polul opus, Suki este o fire mai practică și-și dorește stabilitate, cu toate că nu înțelege pe deplin ce presupune, de fapt, viața de adult. Planurile ei sunt repede destrămate când își dă seama că o slujbă la 16 ani nu înseamnă un acoperiș deasupra capului, facturi plătite, haine în dulap și mâncare pe masă. În calitate de soră mai mare, a pus-o mereu pe Della pe primul loc, fără să țină cont de nevoile ei.

Dinamica dintre surori reprezintă „inima” romanului – legătura dintre ele este minunat reliefată de autoare, care îmbină armonios momentele emoționante și scenele triste cu certurile aprinse și reproșurile ținute cu greu în frâu. Durerea, abuzul, rănile invizibile, coșmarurile și lacrimile întregesc un tablou mult prea familiar în societatea curentă. Cu toate acestea, unele capitole devin greu de citit; vrei să o implori pe Della să se oprească sau să sari peste câteva pagini, să rămâi în partea ușoară a poveștii și să nu-ți imaginezi tot ce este mai rău.

Însă nu poți să faci așa ceva, deoarece astfel le-ai întoarce spatele celor două fete. Și le-ai abandona, asemenea celorlalți. 

Uneori ai o poveste pentru care îți trebuie curaj ca s-o spui.

La un moment dat, Della o compară pe Suki cu un lup, pentru că se luptă mereu. Pentru ea, pentru ele. Apoi ne încurajează pe noi, cititorii, să ne închipuim cât de cald ne-ar fi și cât de în siguranță ne-am simți dacă am dormi, noapte de noapte, într-un bârlog plin de lupi. Din moment ce semiotica s-a numărat printre materiile mele preferate de la universitate, m-am agățat de această imagine și am încercat să-i descopăr toate înțelesurile, până când am ajuns la nucleu și am înțeles mesajul ascuns. Am înlăturat fiecare iluzie, ca petalele unei flori, și am întrezărit – oare pentru a câta oară? – o lume sălbatică și neprimitoare, în care dragostea are mereu un preț și „siguranța” presupune lucruri complet diferite pentru copii și adulți.

În vreme ce Della stârnește fel și fel de dispute la școală și află cât de mult rău poate provoca chiar și ea prin câteva cuvinte rostite la mânie, Suki devine tot mai agitată și nervoasă, dornică să ferece anumite amintiri în subconștient. Din când în când, uitam că este o adolescentă care nu a avut aproape niciodată puterea să-i spună „nu” surorii ei mai mici – sacrifică și renunță constant la mici bucurii, la orice prilej de a zâmbi, însă traumele prin care a trecut (și încă trece) și-au înfipt adânc ghearele în ea și o împing să ia o alegere care o să-i schimbe complet viața.

Aveam un milion de întrebări pentru Suki. Ea avea aproape un milion de răspunsuri.

Pare straniu să spun asta, dar un cuvânt m-a făcut să plâng în hohote: mâine. Fără context, reacția mea nu are niciun sens, însă, când veți ajunge în acel punct al poveștii și vă veți aminti de un detaliu din primul capitol, sper că veți zâmbi cu gura până la urechi, la fel ca mine, cu lacrimi pe obraji și o emoție răvășitoare în suflet. Am plâns mult pentru Della și Suki, dar m-am și bucurat pentru ele. Iar asta este cea mai bună partea a acestei povești.