Interviu cu Cosmin Perța despre volumul Hate Me Love: „Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar simțeam că asta trebuie să fac.”

Poetul, prozatorul și eseistul Cosmin Perța intră în colecția /pocket a editurii Art cu volumul de poezie Hate Me Love, pe marginea căruia ne răspunde la câteva întrebări în interviul de mai jos. 
 

Poet, prozator și eseist, cu un doctorat pe tema literaturii fantastice europene și câteva cărți traduse în alte limbi – aflăm din scurta prezentare inclusă în volumul Hate Me Love. Ce ne mai poți spune despre tine, Cosmin Perța? Ce te scoate din sărite, ce te înduioșează, chestii din astea. 

Sunt într-un punct în care încerc să găsesc o formă de ordine structurală, cred că asta e cel mai reprezentativ pentru momentul acesta. Nu caut un sens, ci o direcție pentru toată experiența acumulată și asta se manifestă și în viață, și în literatura pe care o scriu. Sunt greu de scos din sărite, din păcate am o capacitate de a suporta, ca și cea de durere, destul de ridicate. În plus, am o empatie aproape bolnăvicioasă care mă face să înțeleg și să accept și lucruri de neînțeles și acceptat accesând o perspectivă ipotetică a „celuilalt”. Am făcut pași înspre a fi mai ferm și mai strict, punând limite, dar tot sunt greu de scos din sărite. Când, totuși, se întâmplă, dacă nu reușesc să mă extrag la timp, e preferabil să nu-mi fii prin preajmă :) Dar și de înduioșat mă înduioșez greu. Mă înduioșează animalele mai mult decât oamenii. Și plâng mai des la literatură și la filme decât în situații reale. Dar și când plâng, plâng. 😊 

Radu Nițescu spune că poezia ta arată „către o lume șubredă, către un interior șubred și o dragoste șubredă”. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Sunt teme care au rămas cu tine de la bun început? 

Aș putea să brodez o poveste frumoasă despre apropierea mea de poezie, dar ar fi doar o poveste, cu multe elemente biografice. Adevărul e că nu știu cum, de ce, când. Am fost expus la poezie de tânăr și în timp am început să văd asta ca pe o formă de existență. Am găsit prieteni buni și un mediu dinamic în lumea poeziei, care m-au motivat. Am fost mereu conștient că poezia nu poate fi o carieră și nu-ți poate asigura subzistența, dar simțeam că asta trebuie să fac. Că indiferent de receptare, indiferent de vizibilitate, indiferent de riscuri și plauzibila sărăcie și irelevanță pentru lumea practică, eu asta trebuie să fac. Sună romantic spus așa. Știu, dar asta a fost. Și nu știu cum, de ce, când. Și nu cred că mai e important. Am ales să cred în poezie și să lupt pentru ea, cum alții o fac din motive religioase. Pentru mine poezia este o formă de comunicare. Poate cea mai autentică formă de comunicare și conectare interumană. Prin poezie nu doar exprimi, te exprimi, ci și simți. Poezia este un interstițiu al realului care îți permite să ieși din concret, să analizezi și să percepi lumea cu o luciditate altfel de neatins. Dă-mi un poem al cuiva și voi înțelege mai mult despre persoana aceea decât spune orice CV. Scriu ca să comunic și scriu ca să ordonez o experiență personală într-o formă de realitate conectată la realități similare.

Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm. 

Ca toți oamenii, am avut preferințe poetice în funcție de vârstă/disponibilitate emoțională/experiență de viață și culturală sau de acces, momentul în care am descoperit anumite poete sau poeți. În ultimii ani nu aș mai putea spune că am poete sau poeți preferați, nu mai există o ierarhie clară. Există poeme foarte bune și există restul. Și cele foarte bune pot să vină din zone foarte diferite. Sunt mai interesat de eficiența comunicării poetice decât de zona din care vine. Un poet la care revin însă destul de des este Whitman. E acolo o formă de forță care mă fascinează.

Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci? 

Punctul forte este calitatea și diversitatea tinerilor autoare și autori și a formulelor poetice pe care le practică. Nu cred că mai avem niciun handicap. Nici tematic, nici estetic, nici stilistic. În schimb ne lipsesc multe lucruri și cel mai important este infrastructura instituțională. Ce pot eu să fac este să sprijin poezia tânără prin feedback, recomandări, ateliere, să îi ofer un spațiu de expunere și expresie prin evenimente și să încerc să atrag înspre poezia contemporană un public care nu e neapărat consumator de poezie prin ceea ce facem la SwordS.

Moni Stănilă scrie pe coperta a patra a volumului Hate Me Love: „Începutul acestui volum terifiază prin contrapunerea (alertă și ritmată) muncă–viață, descojind de sens orice efort, transformând totul într-un drum spre moarte. De fapt, totul e o reformulare pentru de-șer-tă-ciu-nea deșertăciunilor și singura cale de rezistență e dragostea.” Ești de acord cu aceste observații, sau îți percepi volumul în funcție de cu totul alți parametri? 

La drept vorbind, totul este un drum spre moarte și deșertăciune, dar nu asta intenționam aici neapărat. Mai degrabă un triptic identitar: suntem ce muncim, suntem de unde venim (zestrea noastră genetică), suntem ce iubim. O văd ca pe o carte recuperatoare, recuperează fragmente esențiale dintr-o identitate spartă și împărțită și mutilată și le rearanjează într-o formă inteligibilă. E o poveste, chiar dacă nu are o structură narativă, dar nu e o poveste explicativă sau justificativă, e un rezultat al unei forme de sedimentare afectivă. Nu are nimic nici de demonstrat, nici de reclamat. Îmi doresc doar să ajungă la cei care se pot conecta cu experiența lor și cu universul lor psihic și emoțional la povestea de acolo. 

Cu ce așteptări intri în colecția /pocket? 

Cu așteptarea de a nu le face pagubă.

Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată ce am remarcat eu, printre altele: „Memoria e un cub rubik,/ memoria afectivă e singura constantă,/ adevăratul ADN care ne leagă/ sânge de sânge.”

Nu am versuri preferate. Nu fac parte din tagma celor îndrăgostiți de versurile lor. Nici texte pe de rost nu îmi știu. 

O piesă muzicală/album sau film/serial care i-ar veni mănușă volumului Hate Me Love este…

Hmmm. Nu știu, sunt multe variante. Așa, la plesneală aș zice „Man in black” a lui Johny Cash pentru primul ciclu, „This is a photograph” a lui Kevin Morby pentru al doilea ciclu și Hillbilly Moon Explosion, „My Love for Evermore”, pentru ultimul ciclu.