Interviu cu poeta Anca-Ioana Câdă despre volumul „Însemnări pe tivul fustei”, publicat în colecția / pocket
Poeta Anca-Ioana Câdă debutează în colecția / pocket, coordonată de Mihók Tamás, cu volumul Însemnări pe tivul fustei. Pe Anca o puteți întâlni la lansarea de sâmbătă, 6 decembrie, ora 17:45, la Târgul de Carte Gaudeamus, unde va împărți scena cu alți poeți publicați în colecție: Andrei Zbîrnea (Valea Săpunului) și Cosmin Perța (Hate Me Love). Până atunci, Anca-Ioana Câdă ne răspunde la câteva întrebări în interviul de mai jos.
Cine ești, Anca-Ioana Câdă? Din scurta prezentare inclusă în volumul „Însemnări pe tivul fustei”, aflăm că ești avocat de profesie și că interesele tale au fost dintotdeauna umaniste. Te rog să ne spui mai multe despre tine, pentru cititorii colecției / pocket. Ce te emoționează, ce te enervează?
În primul rând, îți mulțumesc pentru invitația de a răspunde acestor întrebări. Am împlinit de curând 30 de ani și simt, mai mult ca oricând, că orice confuzie legată de cine sunt cu adevărat – această marotă a omului modern – începe să se disipeze. Nu pentru că m-aș fi „lămurit” în mod definitiv, ci pentru că mă raportez altfel la căutare.
Povestea mea e, într-un sens, tipică. Vin dintr-un oraș mic, Moinești (Bacău), unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Ai mei au făcut un fel de echilibristică încercând să ne ofere mie și surorii mele lucruri la care ei nu au avut acces. Am locuit în aceeași curte cu bunicii, apoi într-o garsonieră minusculă, într-un apartament asemenea și tot așa. Am „gustat”, etapizat, din mai multe stiluri de viață.
Mama cea frumoasă
Mama și tata în facultate, mușcând din aceeași pâine
Dacă mă gândesc la structurile mele de profunzime, atunci pot spune că am avut o formare aproape duală – nu contradictorie, ci complementară. De la mama am preluat simțul pentru șic și frumos, atenția la detalii, ideea că în lume nu pleci oricum, pentru că felul în care te prezinți e o formă de respect față de tine însăți. A, și plăcerea pentru o cafea bună. ☺ Ea este, fără exagerare, cea mai bună și mai grijulie mamă. De la tata am învățat pragmatismul – el este un adevărat handyman, poate repara orice. În copilărie am simțit că sunt mai mult băiețelul (decât fata) lui, a ținut morțiș să stau pe lângă el, să-mi arate tot ceea ce știe, astfel încât să mă pot descurca singură în orice situație (pe atunci, desigur, protestam). Între aceste două forțe – sensibilitatea mamei și pragmatismul tatălui – m-am format.
Eu și tata, prima mea dragoste, eskimo kissing
Corect, de profesie sunt avocată. Însă, după aproape opt ani în domeniu și chiar dacă îmi place extrem de mult ceea ce fac, am înțeles că nu-mi face bine să mă identific în totalitate cu avocatura și nici să o absolutizez.
În ceea ce mă emoționează și mă enervează, sunt – paradoxal – multe puncte de intersecție. Mă enervează nenumărate lucruri, cu precădere impostura și răutatea. Mă emoționează, în schimb, incapacitatea de acțiune a celor nedreptățiți – una care vine din frici, lipsuri, limitări absolut justificate – și blocajul lor într-o incertitudine continuă, care îi parazitează și, în cele din urmă, îi doboară.
Mina Decu spune despre volumul tău de debut că este „un discurs despre sine executat cu mână sigură”. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Sunt oameni care, poate, ar găsi incompatibile avocatura și poezia…
Mina este o figură foarte importantă pentru parcursul meu poetic. Poemul care deschide volumul a fost scris la atelierul pe care Mina l-a ținut pentru Mornin' Poets, când încă nu știam exact dacă voi face ceva (mai serios) cu textele mele. De asemenea, ea a fost una dintre primele persoane cărora le-am încredințat manuscrisul.
Ca să mă întorc la întrebare, nu văd o incompatibilitate între poezie și avocatură; de altfel, nu văd o incompatibilitate între poezie și niciun alt domeniu. Scriitoarele și scriitorii de astăzi vin din zone profesionale dintre cele mai diverse, iar această permeabilitate produce explorări discursive insolite. Sunt și în Însemnări… câteva poeme în care am lăsat să pătrundă un tip de limbaj specific și altele în care am reluat scenele care m-au atins sau m-au emoționat la vremea lor. Profesia nu îmi contrazice scrisul (și nici viceversa); îi oferă, uneori, un cadru, alteori un contrapunct.
De poezie (a se citi de literatură) m-am apropiat în copilărie. Am crescut cu o bibliotecă simpatică în casă, alcătuită majoritar din cărți de la anticariat. Nu exista dată în care mama să nu se întoarcă de la cumpărături cu un teanc de cărți luate de la anticariat și să nu scrie pe prima pagină, aproape ritualic și cu un scris caligrafic absolut superb, „din cărțile noastre, Ioana și Elena”, obicei pe care l-am preluat și eu și sora mea.
Lectura era, întâi de toate, o formă de divertisment, dar și o manieră prin care reușeam să mă sustrag de la sarcinile pe care mi le dădea tata (avea această regulă fermă de a nu ne lua niciodată de la citit sau de la învățat). Aveam o imaginație bogată, de aceea în clasele I-IV am început să particip la Concursul de creație literară „Ion Creangă”. Tot atunci am luat primul premiu – o păpușă din ipsos, mustăcioasă și surprinzător de realistă, pe nume Vasilică ☺ (premiul a fost oferit, în anul respectiv, de Teatrul de păpuși din Iași), iar povestea mea a fost publicată în antologia Poveștile de la Bojdeucă. Am continuat să scriu și în liceu, mă simțeam în apele mele făcând asta.
Facultatea și, mai apoi, profesia au reprezentat punctul de ruptură; nu am mai avut deloc timp pentru scris, m-am dedicat întru totul lor (cu referire la ce am menționat mai sus, am învățat să nu absolutizez abia după ce am perfecționat acest sport), dar am continuat să citesc și am început, tot atunci, să mă apropii de poezia contemporană. Declanșatorul scrisului a fost spitalizarea din 2021. Fără să intru prea mult în detalii, experiența de pacientă (aleg în mod deliberat forma de feminin a cuvântului) în România, într-o perioadă atât de absurdă ca pandemia, m-a pus față în față cu un tip de singurătate din care eu nu am văzut altă ieșire decât scrisul. Am avut, printre altele, un puternic sentiment că totul trebuie făcut hic et nunc, că nu mai e timp de pierdut. În acel moment, scrisul a redevenit „calea regală” și am luat poezia foarte în serios. Îmi amintesc acum de fragmentul din Proust citit de Alan Rickman.
Scrisul caligrafic al mamei / Scrisul meu
Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm.
Nu cred că mi s-au schimbat preferințele, mai degrabă mi-am antrenat unghiul de lectură și citesc diferit. O influență mare au fost atelierele Mornin' Poets, a căror gazdă este Andrei Zbîrnea (acum, iată, suntem colegi de colecție / pocket) și unde am învățat să citesc poezie așa cum, probabil, trebuie.
Nu-mi place să fac topuri, voi aminti, în schimb, câteva autoare și câțiva autori la care mă întorc atunci când am blocaje și nu reușesc să scriu: Sylvia Plath, Amos Oz, Angela Marinescu, Max Blecher, Anne Sexton, Clyo Mendoza, Goran Simić, Erica Jong, Doris Lessing.
Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci?
Firește, perspectiva unui editor de carte ar fi mult mai conturată și nuanțată; eu nu pot decât să vorbesc din perspectiva unei cititoare și poete debutante. Cu toate că tirajele sunt mici, se publică foarte multă poezie de calitate. E păcat că este citită doar într-o bulă care nu însumează, după câte am reușit să-mi dau seama, mai mult de câteva mii de persoane. Presupun că așa a fost dintotdeauna și că nu a existat un veac de aur al poeziei din perspectiva receptării textelor. Foarte importante, pentru menținerea pe linia de plutire a acestui organism autonom, sunt festivalurile de poezie, atelierele de creație literară, lecturile publice, evenimentele poetice, iar oamenii care se ocupă de organizarea lor merită toate laudele. Mulți dintre ei muncesc pe bani puțini sau chiar pro bono pentru a pune la punct aceste activități, fără de care sentimentul apartenenței la comunitate ar fi mult mai firav.
Cosmin Perța spune că „Însemnări pe tivul fustei” este un volum „despre memorie și mitologie urbană și rurală, despre mentalități, despre frică și puterea care o înăbușă”. Ești de acord cu aceste observații, sau îți percepi volumul în funcție de cu totul alți parametri?
Într-adevăr, Cosmin a atins, în limitele unui blurb, direcțiile mari ale volumului. Chiar dacă percepția autorului asupra propriei cărți este volatilă și contează mai puțin decât cea a cititorului, voi spune că acum percep piesele volumului ca pe un șir de rupturi formatoare (identitare, familiale, profesionale, sociale sau fizice), închise în discursuri cu tonalități diferite. Mitologiile amintite funcționează, pe de o parte, după principiul „muzeului inocenței”, adică sunt închise în obiecte care conservă memoria și oferă un efect de nostalgie când a spațiilor luminoase, reconfortantă, când dură, fără urme de idealizare a trecutului, a vorbirii poetice pe șleau. Pe de altă parte, sunt mitologiile urbane contemporane, distorsionate, care continuă o traiectorie a poeziei de avangardă care punea în centru marginalitatea. Este, într-adevăr, frică/suferință în poezia mea, dar sper că poate fi văzută și tot atât de multă putere/reziliență, mize extrem de importante pentru mine.
Vorbește-ne un pic despre volumul tău de debut – despre tematică, motive recurente, temeri revizitate, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ? Cum ai ales titlul?
Pe multe dintre poemele incluse în prima parte a volumului le-am scris în cadrul atelierelor Mornin' Poets. Am încercat – și cred că s-a văzut și în timpul întâlnirilor ☺ – să adaptez tematicile impuse de antrenori/mentori și să scriu despre propriile mele, așa cum le-ai numit în întrebare, obsesii. E, în esență, o căutare continuă a propriei identități și o deschidere față de anumite fixații în legătură cu familia, comunitatea mea și mitologia unui spațiu formativ. Mai e și un exercițiu al conservării; oricât de emfatic ar suna, am încercat să încapsulez, ca într-un totem, vocile și destinele celor care nu au avut șansa, așa cum se întâmplă cel mai des, de a-și spune poveștile. Scrisul a devenit, în cele din urmă, o formă de recuperare a sensului, a comunității și a memoriei feminine, dar și un „discurs al surorității”, așa cum tot Mina a spus pe coperta a IV-a – este, până la urmă, un volum pe care l-am dedicat surorii mele, Elena.
Eu, sora și mama - în copilărie
În ceea ce privește a doua parte a volumului, este important de menționat că, de-a lungul anilor, am întâlnit – de fapt, mă gândesc că pe multe dintre ele parcă le-am invocat în momentele de cotitură ale vieții – multe figuri feminine care m-au ajutat să-mi clarific, în ultimă instanță, ideologia în ceea ce ține de dinamicile de gen și de sex. Multe dintre aceste întâlniri le consider definitorii și am ținut să le integrez în câteva texte din volum. Tot din acest motiv am și ținut să-mi fie alături, în cadrul primei lansări a volumului, cea de la Cărturești Verona, poetele Mina Decu, Cristina Ispas și Miruna Vlada, ale căror poeme și a căror activitate le apreciez foarte mult. Volumul are, desigur, o direcție/intenție feministă, însă, sper eu, nu într-un mod didactic sau tezist. Nu îmi doresc să spun cititorilor nici ce (cred eu că) e corect sau greșit, ci mai degrabă să creez un spațiu în care să se poată ajunge la niște concluzii pe baza poemelor. Tocmai de aceea am apelat și la tehnica scrierii din perspective diferite, adesea la persoana a treia și/sau din perspectiva genului opus — un fel de exercițiu de empatie care deschide textul și îl lasă să respire prin mai multe voci. Mă interesează ca mesajul să se nască organic din experiențele și tensiunile din volum, nu dintr-o poziție moralizatoare.
Cât despre titlu, alesesem inițial un altul. Coordonatorul colecției, Mihók Tamás (Tomi) mi-a sugerat, pe bună dreptate, să mai explorez. Am ajuns la titlul actual mai mult dintr-o joacă. Mi s-a părut că surprinde acele gesturi mărunte, profund feminine, pe care le facem când nu putem spune lucrurile pe care am vrea să le spunem: îndreptarea unei cute inexistente, netezitul obsesiv al materialului, micile coregrafii ale unei autoapărări tăcute sau chiar mute. Sunt gesturile prin care femeile își mută tensiunea din voce în mâini atunci când instinctul de autoconservare le împinge să fie prudente, să tacă, să nu se revolte în clipa în care ar fi, poate, cel mai necesar.
Sora mea, pe vremea când ea era fana mea și nu invers
Cu ce așteptări intri în colecția / pocket?
Așteptările mi-au fost deja depășite. Acest volum vine destul de târziu, la o vârstă la care alți autori sunt la a doua sau chiar la a treia carte. Speranța mea este că astfel am evitat câteva dintre greșelile de manual ale debutanților, multe dintre ele cauzate de vârsta la care scriu, nu de vreo experiență strict literară. De asemenea, simt multă recunoștință – am avut noroc de un editor implicat, Tomi, care mi-a citit textele cu atenție, a avut sugestii valoroase și, totodată, mi-a păstrat vocea nealterată. Coperta volumului, realizată de Alexandru Daș și Anna Grozavu, este superbă. Nu în ultimul rând, mă bucur foarte mult să fac parte dintr-un line-up precum este cel al colecției / pocket. Întreaga experiență a fost și continuă să fie minunată.
Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată ce am remarcat eu, printre altele: „de grindă atârnă un cordon electric / care-ar putea frânge cu ușurință / gâtul unei bolnave. / aș vrea să mă rujez și să-mi pun o eșarfă.”
O piesă muzicală/album sau film/serial care i-ar veni mănușă volumului „Însemnări pe tivul fustei” este…
O mare parte din volum a fost scrisă cu Sand Castle Tapes pe fundal, documentarul-concert al trupei belgiene Balthazar, care adună reinterpretări ale pieselor de pe albumul Sand) – absolut minunat de privit și de ascultat deopotrivă.
Pe repeat a fost și albumul Running Days al lui J. Bernardt, proiectul solo al lui Jinte Deprez, unul dintre cei doi soliști ai trupei Balthazar.
Bonus (alte piese care ar putea funcționa drept banda sonoră, neoficială a Însemnărilor):
Stevie Nicks – Edge of Seventeen
Marquis de Sade – Rue de Siam / Submarines And Iceberg
Warhaus & Sylvie Kreusch – Leave With Me
Echo & The Bunnymen - The Killing Moon
Blonde Redhead – For the Damaged Coda
