Planeta plantelor | „Verde uimitor. Inteligența lumii vegetale” de Stefano Mancuso, Alessandra Viola

Verde uimitor este o carte mică, dar ambițioasă, care-și propune să redea plantelor importanța cuvenită în cadrul lumii vii și să ne mai scoată pe noi din capcana gândirii antropocentriste în care ne simțim (prea) bine. Și, după ce afli că regnul vegetal reprezintă 99,5% (după unii chiar mai mult, 99,9%) din biomasa planetei, în timp ce toate animalele (inclusiv omul) au undeva între 0,1 și 0,5%, nici nu prea mai ai cum să gândești lucrurile (doar) antropocentrist. Nu mai vorbesc de faptul că noi nu suntem mai deloc importanți în lumea plantelor, deși plantele sunt indispensabile pentru noi, oferindu-ne toate lucrurile necesare vieții de la oxigen, hrană, combustibil, până la medicamente și chiar starea de bine (este binecunoscut efectul relaxant al plantelor asupra psihicului uman).

„Sunt plantele inteligente?” se întreabă autorii la începutul cărții. Iar răspunsul lor este un simplu da. Și ăsta nu e spoiler pentru că nu asta e partea cea mai interesantă a cărții, aceasta fiind, de fapt, descoperirea felului cum se manifestă acest nou tip de inteligență. Fiind văzute drept nemișcate și lipsite de sensibilitate, plantele au fost desconsiderate de-a lungul timpului, însă marea problemă este că ele sunt doar extrem de diferite de animale și de noi, oamenii, care ne considerăm, în mare parte, în continuare drept singurele ființe inteligente de pe planetă. Și evident că atâta timp cât definești inteligența în termenii tăi (gândire rațională și abstractă, limbaj inteligent, cultură etc.), e foarte puțin probabil să o mai descoperi la altcineva (nu doar de pe Terra, ci chiar și din univers).

Însă, la un nivel de bază, fără inteligență nu poate exista viață și, în diferite forme, inteligența există chiar și la cele mai simple forme de viață care sunt obligate să se hrănească, să se apere, să-și cunoască mediul, să comunice etc. Plantele (și alte animale) sunt inteligente, însă în alte forme decât suntem noi. Au simțuri, și nu doar pe cele 5 pe care le avem și noi, ci încă 15 în plus (cum ar fi un fel de simț higrometru care le permite să perceapă umiditatea unui sol sau să identifice surse de apă îndepărtate, un simț pentru a detecta câmpul gravitațional, un altul pentru câmpurile electromagnetice, unul pentru a detecta compoziția chimică a solului ș.a.). Au și sisteme de comunicare (folosind pentru asta nu doar semnale electrice, ci și hidraulice sau chimice) și își pot recunoaște rudele. Simțurile noastre nu sunt, însă, în măsură să perceapă toate aceste manifestări ale plantelor, așa că e mai simplu să le considerăm a fi „neînsuflețite” și inferioare.

Până în secolul XX puțini au fost cei care au vorbit despre inteligența și complexitatea plantelor, însă printre ei s-a numărat Charles Darwin care a efectuat numeroase observații și experimente pe plante alături de fiul său Francis. Darwin era convins că nu există o diferență fundamentală între creierul unui vierme sau al altui animal primitiv și vârful unei rădăcini (ceea ce este denumit acum prin sintagma „the root-brain hypothesis”). Și, deși a scris numeroase studii referitoare la plante, a preferat să nu facă afirmații prea îndrăznețe (făcuse deja una referitoare la evoluția animalelor care a schimbat tuturor modul de a gândi și privi lumea), astfel că i-a revenit fiului său Francisc sarcina de a o face, sarcină pe care acesta  a îndeplinit-o cu brio:

„Francis Darwin (1848-1925) a fost puternic influențat de ideile tatălui său și de munca de cercetare depusă de acesta, continuând studiile [începute cu tatăl său – n.m.] și devenind unul dintre primii specialiști din lume în fiziologia vegetală și scriind în engleză primul tratat al acestei discipline științifice noi. Alăturarea celor două noțiuni (plantă și fiziologie) suna deosebit de straniu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Francis, care studiase mulți ani alături de tatăl său plantele și comportamentul lor, era convins că acestea sunt inteligente. Om de știință cu faimă internațională, în data de 2 septembrie 1908, în deschiderea congresului anual al Asociației Britanice pentru Progresul Științific, Francis a lăsat deoparte orice precauție și a declarat: «Plantele sunt organisme inteligente». Bineînțeles, asta a provocat un iureș de polemici. Dar el a continuat să susțină acest lucru, publicând chiar un articol de 30 de pagini în revista Science, în același an.” 

Principala diferență între alcătuirea plantelor și a animalelor este una pe care cu siguranță am perceput-o și noi, doar că nu i-am acordat o importanță deosebită. Această diferențiere a început acum jumătate de miliard de ani și, în principiu, constă în faptul că în timp ce animalele au evoluat în jurul unor organe unice, cu funcții indispensabile (creier, inimă, plămâni, ficat, rinichi etc.), plantele au evoluat ca organisme modulare în care fiecare parte e importantă, dar nu indispensabilă. Ele au evoluat fără organe unice, devenind nu indivizi, ci mai degrabă colonii organizate pe module repetitive (frunze, rădăcini, flori, tulpini etc.). Chiar și simțurile lor sunt mai degrabă împrăștiate decât localizate, iar inteligența lor este, practic, distribuită peste tot. Plantele își pot sacrifica anumite părți (și, după cum știm, de multe ori o fac, nu doar ca intervenție a omului atunci când le culege roadele, ci, pur și simplu, ca adaptare evolutivă).

Cartea abundă în astfel de exemple ale felului diferit în care plantele există și se comportă și nu o poți citi altfel decât cu un imens sentiment de uimire față de complexitatea naturii și a formelor sale de existență. Și cu siguranță vei privi cu totul altfel orice plantă cât de mică de acum înainte, încercând să-i surprinzi ritmurile și evoluția.