Despre îmbătrânire

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrâneşte - cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrâneşte -, şi el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaşte pe cel ce îmbătrâneşte ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracţie izvorâtă din puterea imaginaţiei, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de faţă. Vom vedea cum omul care îmbătrâneşte abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunţă încă de timpuriu.

În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al şaselea deceniu de viaţă, care, prin urmare, conform unei obiectivităţi vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existenţa şi scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, fireşte, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simţea ca un om care îmbătrâneşte, şi din această pricină va trebui considerat ca atare.

Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepţie matinală, pentru prima oară iar după mulţi ani, căci a părăsit demult bâlciul deşertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ţinută încă bună, chiar dacă pieptul şi burta i se bombează destul de nefiresc, dubios chiar. Părul negru şi des care-i ajunge până pe ceafă şi mustaţa încă nu şi le-a cănit, dar faţa palidă ce se iţeşte deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundaţi în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.

Citiţi Cuvântul înainte al cărţii, precum şi câteva fragmente, pe Liternet. 

Aflaţi mai multe despre carte din Observatorul cultural.