Fiecare moare singur

În timp ce Hitler alimentează cu carne de tun fronturile din întreaga Europă, în Berlinul anului 1940, Otto și Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, după ce își pierd singurul fiu în război, trec de la resemnare tacită și indiferență la furie mocnită și hotărăsc că a venit timpul să lupte împotriva sistemului. Rezistența lor pare lipsită de semnificație – denunță regimul nazist prin cărți poștale și scrisori pe care le distribuie la întâmplare –, dar este egală cu sfidarea supremă într-o lume unde chiar și cea mai mică nesupunere înseamnă moarte.

Fiecare moare singur vorbește despre sadismul grotesc de care e capabilă omenirea și, într-un contrast izbitor, despre simplitatea binelui și noblețea decenței. Poate că, într-adevăr, fiecare moare singur, dar nimeni nu trăiește singur sau în deplină intimitate, mai ales într-un oraș sufocat de teroare, suspiciuni și crime. Hans Fallada își bazează cartea pe povestea adevărată a lui Otto și-a Elisei Hampel, care prin textele lor subversive au încins spiritele în Gestapo până când, în cele din urmă, au fost capturați și ghilotinați. Evocă, totodată, imaginea luptei simbolice care adeseori a mișcat și-a încurajat insurecții uriașe ce-au răsturnat dictatori și regimuri totalitare.

„Fiecare moare singur are un strop din repulsia lui Conrad, din nebunia lui Dostoievski și din amenințarea înfiorătoare pe care o resimți citind Cu sânge rece a lui Truman Capote... În taciturnii soți Quangel, Fallada a creat un simbol nemuritor al celor care luptă împotriva celei mai mari infamii și, astfel, ne izbăvesc pe toți.” (Roger Cohen, The New York Times)

Citește portretul autorului pe blog.

Citește un fragment pe blog.