De la 1918 încoace, fostele provincii ale imperiului austro-ungar navighează curajos împotriva unui curent istoric indicând invariabil Estul în care ele refuză cu încăpăţânare să-şi găsească noul Centru coagulant.
Alcătuirea imperiului habsburgic din ţări care gravitau în jurul Austriei a generat tensiune între centru şi periferie, tot mai acută pe măsură ce a slăbit centrul (între sfârşitul secolului XIX şi primul război mondial). Acest raport conflictual a ajuns principala problemă ce s-a pus Vienei, precum şi părţilor constitutive ale Imperiului. Întrucât reflexul în literatură al realităţilor e decalat în timp, problema a fost dezbătută de scriitori după sfârşitul monarhiei austro-ungare.
Curând, ceea ce era problematică literară s-a transformat în realitate biografică, de vreme ce criza interbelică produsă de nazism i-a determinat pe intelectuali să se exileze, părăsind nu numai centrul de multă vreme vid ci şi, în alte cazuri, fosta periferie, formată acum din state independente. Mai mult, chiar şi după ce Germania nazistă a fost învinsă, exodul a continuat, provocat de alt totalitarism, comunist.
Eseul de faţă analizează ambele aspecte, relaţia Centru/Margine şi exilul. Lui Musil, Broch, Roth, Zweig, Kundera, Gombrowicz, li se alătură scriitori care au părăsit Transilvania sau Bucovina, foste provincii ale imperiului: Slavici, Rebreanu, Cioran, von Rezzori.
Dată fiind capacitatea lui inepuizabilă de a pendula între două lumi, obsesia permanentă de a ieşi în afara Centrului, emigrantul rămâne figura cea mai interesantă a romanelor agoniei imperiale, premonitorie pentru destinul «nomad» al autorilor înşişi. Adevăraţii eroi fondatori ai Mitteleuropei sunt fiinţe migratoare, în căutarea unor teritorii încă neexplorate, a unei geometrii suficient de flexibile pentru a le permite să-şi definească un nou centru de greutate şi o nouă rază de acţiune.
După dispariţia dublei monarhii k und k, supravieţuitorilor nu le rămâne decât să se adapteze lumii noi, fie cu speranţa de a grefa valorile spirituale pierdute pe trunchiul statelor naţionale născute din cenuşa imperiului, fie în căutarea unui alt Centru, numit, de la caz la caz, Paris, Londra, Buenos Aires ori New York. Între 1918 şi 1938, mulţi dintre cei care crezuseră în vechile valori aleg - de bunăvoie sau siliţi de împrejurări - calea exilului. Departe de a consemna o ruptură brutală, decizia lor nu face decât să prelungească vocaţia centrifugă a unei lumi împinse mereu la margine, expulzate din matricea vieneză de mişcările peristaltice ale începutului de secol XX.
Nefiind un stat, ci o cultură sau un destin, Europa Centrală are nu doar graniţe imaginare - care trebuie mereu redesenate ţinând seama de fiecare nouă situaţie istorică -, ci şi ambasadori onorifici în puncte mai mult sau mai puţin strategice ale planetei-literatură: Gombrowicz la Buenos Aires, Broch la New Haven, Cioran la Paris... Şi pentru unii şi pentru alţii, atâta vreme cât se încăpăţânează să considere pământul natal ca singura patrie posibilă, emigraţia rămâne un sejur forţat printre străini. Când sejurul se prelungeşte şi o nouă fidelitate, faţă de ţara adoptivă, e pe cale să se nască, adevărata problemă - căreia noul Ulise al secolului XX nu pare pregătit să-i facă faţă - e aceea a revenirii la punctul inţial. Dacă trădăm B-ul, pentru care am trădat A-ul, previne Kundera, nu înseamnă că ne împăcăm cu A-ul: «Prima trădare este ireparabilă. Aceasta provoacă, prin reacţia ei în lanţ, un şir întreg de alte trădări, şi fiecare dintre ele ne îndepărtează, din ce în ce mai mult, de punctul trădării iniţiale...»
Carte votată la categoria celor mai bune apariţii în domeniul criticii şi eseului literar din anul 2011 de către Sanda Cordoş, în topul realizat de revista Orizont.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota