Cum a devenit Lucia Berlin un nume sonor în literatură după moartea sa

Înainte de publicarea postumă a volumului de proză scurtă, Manual pentru femei de serviciu, în 2015, Jeff Berlin, fiul Luciei Berlin, își amintește că i s-a spus constant să nu își facă speranțe prea mari. Multă lume considera că „nimeni nu citește povestiri scurte – nu te aștepta la prea mult”. El își amintește cum Godine, editorul care a cumpărat Black Sparrow Press, care deținea drepturile asupra cărților vechi scrise de Lucia Berlin, a întrebat dacă familia vrea să le cumpere înapoi pentru un dolar per exemplar pentru a elibera spațiu în depozitul său. Asta a fost înainte ca Manual pentru femei de serviciu să ajungă pe lista celor mai bine vândute cărți din The New York Times și înainte ca volumul să fie tradus în zeci de limbi, cu sute de mii de exemplare vândute în toată lumea. 

Foto: Buddy Berlin

După ce nimeni nu a putut contesta faptul că Lucia Berlin, care a murit la 68 de ani în 2004, are un public mai mare decât mulți scriitori celebri și în viață, publicarea mai multor povestiri ale autoarei a devenit o chestiune de timp.

Și ce, mai exact; erau în jur de 30 de povestiri care nu fuseseră alese de prietenul lui Berlin, Stephen Emerson, care a editat Manual pentru femei de serviciu. Din acele povestiri rămase, Emily Bell (editor la Farrar, Straus și Giroux, care a cumpărat prima colecție pentru publicare) a vrut să selecteze o colecție pe care o numește „cutie de bijuterii”, mai consistentă și mai puțin apreciată de critici pentru fanii scriitoarei care doresc să pună mâna pe tot ce a creat misterioasa autoare, care, înainte să obțină aprecierea criticilor, a scris mai ales pentru revistele literare ale prietenilor ei și pentru publicații universitare. Lumea își dorește mai mult după prima interacțiune cu opera tragicomică a Luciei Berlin.

Astfel a apărut O seară în Paradis, care conține 22 de povestiri și reflectă stilul inconfundabil al autoarei în diverse cadre noi, mai exotice.

Manual pentru femei de serviciu a fost un volum impresionant din multe motive, mai ales pentru modul în care a portretizat femeile la locul de muncă – nu doar situația mai des întâlnită a casnicei ocupate cu creșterea familiei, ci și situația mai grea a unei femei din clasa muncitoare care trăiește într-o lume dură. Naratorii din povestirile Luciei Berlin se ocupă cu curățenia pentru casnice mai bogate, au grijă de pacienții unui spital, duc hainele la uscătoare și caută magazinele de băuturi alcoolice deschise la prima oră. (Considerată o pionieră a autoficțiunii înainte ca acest gen să fie la modă, Berlin scria frecvent din propria experiență.)

Berlin a început să scrie în anii ’50 și ’60, publicând în reviste mici, dar cariera ei a fost împiedicată de căsniciile sale eșuate, cu un sculptor și doi muzicieni de jazz – mai mult, fostul ei soț, Buddy Berlin, era dependent de opioide. Manual pentru femei de serviciu a fost „prima povestire pe care îmi amintesc că o scria când aveam 15 sau 16 ani”, spune Jeff Berlin, deși își amintește că mama lui „scria mereu într-un carnețel” în timpul copilăriei lui”. Povestirea „a fost influențată direct de pierderea locului de muncă, de distrugerea mașinii și de faptul că a trebuit să fie femeie de serviciu. Iubitul ei s-a sinucis. Era o epavă; a fost devastată de tot ce i se întâmplase. Și acea povestire a salvat-o din situația respectivă.” Încurajată de prietenul ei, poetul Edward Dorn, pe care l-a cunoscut în Albuquerque (și care, în cele din urmă, a adus-o să predea la Universitatea din Colorado în 1994), Lucia Berlin a publicat povestirea în prima sa broșură în 1977.

„Când eram copii, ne întrebam dacă face asta intenționat pentru a avea despre ce să scrie? Este o nebună torturată doar pentru a avea despre ce să scrie?” se întreba Jeff Berlin. „Dar nu a fost asta. Ea folosea scrisul ca o modalitate de a-și explica lucrurile sau de a și le aminti.”

O seară în Paradis oferă un fel de prequel protagoniștilor și scenariilor din Manual pentru femei de serviciu. Scris în mare parte în ordine cronologică, volumul începe cu o poveste despre o tânără care trăiește cu familia ei dificilă în El Paso, dar acești naratori sunt mai tineri, poveștile lor fiind inspirate de tinerețea Luciei Berlin. Ea a crescut în locuri precum Idaho și Montana înainte să se mute în El Paso, unde ea și mama ei alcoolică s-au mutat la bunici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Berlin și-a petrecut anii adolescenței în Santiago, un oraș strălucitor înainte de războiul din Chile, unde tatăl ei inginer a fost trimis să lucreze. O poveste imposibil de uitat urmărește o adolescentă din America care este trimisă la moșia unui aristocrat chilian fermecător și pervers, amintind de Northanger Abbey pentru a ilustra tensiunea dintre dorința sexuală și resemnare.

Pentru Jeff Berlin, acest volum este o șansă de a-și vedea mama explorând un teritoriu care, chiar dacă nu explorează cele mai fericite teme, nu se concentrează pe dependența care i-a provocat atâta durere în ultimii săi ani. Fiului autoarei îi place să citească atât poveștile inspirate de peisajele din copilăria autoarei, cât și poveștile din O seară în Paradis care au loc în Albuquerque, New York și Mexic (unde Lucia Berlin, când era o tânără mamă, a trăit uneori cu cei patru băieți și cei trei soți). Aceste povești oferă o perspectivă nouă asupra încercărilor pe care Berlin le-a făcut pentru a avea o „viață normală”, în ciuda faptului că a fost atrasă de artiști și de propria ei meserie.

[...]

„[Eu și frații mei] am fost foarte mândri de mama, deși ne-a afectat inițial ce scria, însă am trecut peste”, spune Jeff Berlin. Revenirea în prim plan a operei sale i-a oferit Luciei Berlin mai multă apreciere din partea criticilor și mai mult succes financiar decât în timpul vieții. „Nu se simțea confortabil în lumina reflectoarelor sau în centrul atenției, dar avea caracteristicile unei dive și cred că ar fi scăpat de timiditate în cele din urmă. Ar mai fi avut nevoie de câteva perechi de cizme Ferragamo, vă spun!”

Sursă: https://www.vogue.com/article/lucia-berlin-evening-in-paradise-welcome-home