Interviu cu Liviu Diamandi și Dmitri Miticov despre volumul NVRN (Nu va rămâne nimic): „Mi-a plăcut ideea asta, să nu știi al cui este fiecare text”

Fără a se fi întâlnit vreodată, prozatorul Liviu Diamandi și poetul Dmitri Miticov au dus la bun sfârșit un proiect comun pe tărâmul poeziei: NVRN (Nu va rămâne nimic), al nouălea volum apărut în colecția /pocket coordonată de Mihók Tamás și publicată la Editura Art. Ce doi autori ne-au răspuns la câteva întrebări în interviul care urmează. 
 

„Liviu Diamandi nu există”, am aflat din prezentarea romanului Starea normală. Iar portretul este completat de ceea ce am găsit pe un site de poezie: „li`di: conduce un nissan micra/ bea coca-cola/ se încalță cu puma”. Cine ești, Liviu Diamandi? Ce te-a condus la acest heteronim și mai târziu în Canada, unde trăiești din 2012? Ce te enervează, ce te înduioșează?  

Liviu Diamandi: Portretul respectiv se potrivește încă destul de bine, doar că acum conduc un Ford. Mă enervează oamenii care țipă sau vorbesc tare fără să fie nevoie. Anumite tipuri de timbru vocal și alte forme de stridență. Mă înduioșează foarte mult bătrânii care se uită ușor pierduți în zare, mă înduioșează fapte bune sau gesturi frumoase făcute fără motiv, nepotrivite în context. Și multe alte lucruri care nu îmi vin acum în gând. 

Dmitri Miticov, din scurta prezentare inclusă în volumul NVRN aflăm că te-ai născut la Târgoviște și că ai publicat mai multe volume de poezie. Ne poți spune mai multe despre tine pentru cititorii colecției /pocket? Ce te scoate din sărite, ce te emoționează, chestii din astea. 

Dmitri Miticov: Născut în Târgoviște, absolvent de Matematică în Brașov. Locuiesc în București și lucrez la bancă, asta e o constantă biografică de vreo douăzeci de ani. Mă emoționează concizia, descoperirile științifice, rezolvarea de probleme de matematică împreună cu băiețelul meu de nouă ani, Andrei. Mă înduioșează să-l observ cum crește și se prinde de cum funcționează lucrurile. Mă scot din sărite nedreptatea și societatea materialistă în care trăim și care simt că îmi subminează orice argument pe care l-aș avea când încerc să-i prezint copilului meu valori sau principii în care cred.

Dmitri Miticov, cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Sunt teme care au rămas cu tine de la bun început? 

Dmitri Miticov: M-am apropiat de poezie citind, acesta cred că este răspunsul cel mai apropiat de adevăr. Tematic, a rămas cu mine permanent reflexul de a privi în trecut, ca și cum trecutul este singurul element concret pe care îl deținem. 

Liviu Diamandi, până la NVRN ai publicat proză scurtă și romane. Din câte mi-am putut da seama, NVRN este primul tău volum de poezie, scris împreună cu Dmitri Miticov. Care a fost relația ta cu poezia de-a lungul timpului și cum a apărut ideea acestei colaborări? Ce teme te preocupă? 

Liviu Diamandi: Am mai postat pe net poezii, acum o mie de ani, pe clubliterar, lol. Relația mea cu poezia a fost una de pasiune, dragoste și aventură, până când s-a terminat brusc și a rămas doar o tandrețe cuminte între noi. Ideea colaborării a venit pentru că nu aș fi publicat niciodată poezie într-un volum personal. Cu DM voiam să mă împrietenesc puțin și nu știam cum, poezia a fost un motiv bun. Temele care mă preocupă sunt cele mari, cele dintotdeauna: dragostea, moartea, prietenia, singurătatea, erorile existențiale sub diverse forme, distracția cu orice preț. 
 

Dmitri Miticov, cum a decurs lucrul la acest volum împreună cu Liviu Diamandi? Unde începe Miticov, unde sfârșește Diamandi și viceversa? Și ce aduce diferit NVRN pentru opera ta poetică?

Dmitri Miticov: Volumul NVRN m-a găsit în momentul în care simțeam că, odată cu Extincție, pot închide povestea cu poezia. LiDi mi-a amânat puțin decizia și nu-mi pare rău. Am câștigat o bucurie simplă și gratuită a jocului într-o lume în care toți vor să facă performanță. Un moment de coexistență cu incertitudinea, să spunem. Am vrut să-mi demonstrez că pot lucra cu cineva pe care nu-l cunosc și că anumite afinități și aprecierea mea pentru modul radical în care el pune la îndoială însăși realitatea în romanele lui sunt de ajuns. Până la urmă, LiDi a reușit ceea ce eu nu am avut puterea să fac, deși mi-aș fi dorit: să pună textul înaintea autorului, să renunțe la beneficiile personale (atâtea câte sunt) în favoarea produsului final pus la dispoziția cititorilor, să se excludă complet ca entitate fizică din acest ecosistem, de dragul artei. E o formă de generozitate destul de greu de executat, pot să confirm. Prin urmare, nu puteam refuza această ocazie și acest manifest implicit pe care l-am purtat și eu cu mine de-a lungul volumelor, cel mai frecvent sub forma discreției.

LiDi mi-a trimis poeziile lui, eu am mai scris câteva, le-am amestecat și apoi le-am pus într-o ordine și mi-a plăcut ideea asta să nu știi al cui este fiecare text. Adică să nu poți spune că există un punct unde se termină un autor și începe altul. Apoi am putut să îmi dau seama că uneori pare că e o singură voce, lucru care mi s-a părut iarăși un câștig, în ciuda regulii acceptate că fiecare trebuie să-și găsească propria voce. 

Cum vi s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete reveniți iar și iar? Dacă sunt și versuri care vă urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm. 

Liviu Diamandi: Mi-a plăcut mult Nina Cassian în copilărie. Am învățat pe de rost În țara lui Mură-n Gură, Lizuca uituca, Prințul Miorlau. De la ea sunt multe versuri care mă urmăresc. „Albi și împăratul, albi și-mpărăteasa/ De-atâta miorlăială se-mbolnăvise casa./ Canarii asurziră, cățeii leșinară,/ iar caii se mutară cu totu-n altă țară./ Bostanii și verzele/ părăsiră grădinile./ Fugiră găinile,/ Zburară și berzele/ Și se făcu, pe câte știu,/ în jurul prințului – pustiu.” Mi-au plăcut și poeziile ei pentru oameni mari, nu doar cele pentru copii. „Voiam să rămân în septembrie/ pe plaja pustie și palidă/ …voiam să-mi aprind într-o noapte țigara/ mai albă ca luna,/ și-n jurul meu – nimeni,/ doar marea cu forța-i ascunsă și gravă…” Pe urmă mi-au plăcut mult Eminescu și Hölderlin. La Eminescu am tot revenit cât timp am citit poezie. Acum nu mai citesc poezie, decât accidental. Am citit enorm de multă poezie și mi-a plăcut să citesc, să descopăr. Mi-a plăcut Esenin, mi-au plăcut Li Tai-pe și Emily Dickinson. Pe Rilke l-am descoperit târziu, dar mi-a plăcut și de el. 

Mi-a plăcut tare mult și un poet român contemporan. L-am descoperit într-o vară, eram în primul an de liceu, aproape de vacanță și lipseam de la niște ore. Aveam în apropierea liceului o librărie unde te lăsau să răsfoiești cărți nelimitat, puteai să le și citești acolo. A fost prima oară când m-a lovit un ritm nefiresc al versurilor fără rimă. Exista pe atunci un concurs de recitat la care participau elevi de la diverse licee. Profesoara de română știa că îmi place să citesc și mă tot pisase să mă înscriu, dar refuzasem cu obstinație, fiindcă pentru mine recitatul poeziilor a fost întotdeauna ceva strict amuzant, o distracție (efect traumatic al obiceiului părinților mei de a mă pune să recit la petrecerile lor de părinți tineri și intelectuali, la care prietenii lor intelectuali se distrau alscultându-mă recitând versuri tâmpite, cu prostii, compuse chiar de ei). Așadar am învățat repede un poem al acestui poet secret, care scria doar în vers alb, m-am îmbrăcat frumos și m-am dus așa, inopinat, fără înscriere, fără niciun drept, la concursul de recitat. Erau oricum destul de haotice aceste activități interliceale. Toată lumea s-a uitat pătrat când am recitat tremurând versurile alea care mă loviseră pe mine atât de tare. 
 

Dmitri Miticov: Revin periodic la Eminescu, pentru că a rămas o influență constantă și de suflet, de tinerețe. Îmi place să compar traduceri diferite din Dante sau Eliot, din care îmi mai vin în minte versuri. Uneori îmi place chiar să combin traduceri și să caut traducerea perfectă (care nu există). Cel mai mult mă urmărește începutul de la The Love Song of J. Alfred Prufrock al lui Eliot: „Let us go then, you and I,/ When the evening is spread out against the sky/ Like a patient etherized upon a table” sau, bineînțeles, fragmentele celebre din The Waste Land, apoi mai sunt versuri din El Desdichado al lui Gérard de Nerval, versuri din Shakespeare care vin mereu cu multă nostalgie și altele de care nu îmi aduc aminte acum (aș pune chiar și replici din Franny și Zooey, care pentru mine este mereu poezie). 

Citesc întotdeauna cu plăcere Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Angela Marinescu, Anne Carson, autori și autoare pe care mai degrabă îi studiez și de la care învăț permanent. Citesc tot ce înseamnă poezie contemporană și sunt foarte mulți care îmi plac, n-o să-i enumăr acum pentru că sigur uit pe cineva. Îmi place să citesc autori tineri, chiar debutanți, pentru a încerca să anticipez direcții în care se poate dezvolta poezia. Îmi place să cred că recunosc talentul și sunt mereu atent când descopăr tineri talentați, îi urmăresc din umbră cu emoție și mă rog să muncească suficient de mult cât să nu își irosească acest talent. 

Dmitri Miticov, cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci? 

Dmitri Miticov: Nu cred că o putem numi industrie, sincer să fiu. Este o bulă foarte mică dintr-o industrie subdimensionată. Mă încearcă sentimente de irelevanță și inutilitate încercând să găsesc un răspuns adecvat. Să spunem însă că mă bucur, iată, că există edituri mari care se uită și spre poezie, așa cum face ART, înseamnă că acolo sus cineva are viziune, generozitate și mult optimism, pentru că știm că în „industrie” poezia e o mână moartă.

Vorbiți-ne un pic despre volumul NVRN – despre tematică, motive recurente, mici-mari obsesii. Care au fost sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ? Cum ați ales titlul?

Liviu Diamandi: Titlul l-am ales eu din versurile lui DM și el a fost de acord. Cred că se potrivește bine cu atmosfera volumului și cu senzația de împăcare cu orice oroare posibilă. Pentru mine senzația asta poate să pretindă, fără să exagereze prea mult, că este o supratemă a volumului. 

Dmitri Miticov: Pentru mine, sursele de inspirație au fost chiar poeziile lui LiDi. Nu doar cele din volum, ci și cele pe care le știam (unele pe de rost) de pe vremuri, cred că se fac douăzeci de ani de atunci: „du-mă Ilinca la circ/ du-mă Ilinca la cinematograf/ scoate-mă din casă/ cu totul scoate-mă din casă/ scoate-mă Ilinca din sânge/ scoate-mă Ilinca din adn”. 

Cu ce așteptări intrați în colecția /pocket? 

Liviu Diamandi: Așteptările mele s-au terminat în momentul în care a apărut volumul. Mă bucur mult că a apărut la ART, în condiții frumoase, profesioniste. Până la urmă ce-ai făcut? Ai scris niște poezii și cineva a binevoit să le publice. Mai mult ce ți-ai putea dori? 

Dmitri Miticov: Cea mai mare așteptare s-a împlinit, adică publicarea. Prin urmare le sunt recunoscător lui Tomi și Editurii ART că ne-au primit în colecția lor elegantă. Mai departe sper ca volumul să ajungă la oameni, să fie citit, să ofere deschideri utile chiar și pentru cei care au alte preferințe în poezie și care-l parcurg măcar din curiozitate.

Care sunt versurile voastre preferate din volum? Iată ce am remarcat eu, printre altele: „Dormi? Stelele dau somn/ Aerul învelește aerul/ E noapte: dormi? Hai să fugim împreună/ Sssssssssssssssssssssă fugim departe/ Dincolo de curcubeu/ Unde niciodată nu se face noapte.”

Liviu Diamandi: Printre preferatele mele sunt: „(siropul de căpșuni)… merge cu noi până-n pânzele albe/ ne lasă-n stație ne ține de mâini/ eram trist mi-am lins degetele și m-am evaporat.”

Dmitri Miticov: Ar fi: „la margine caloriferul are un orificiu/ o trecere spre o altă dimensiune” și, mai ales, șirul de versuri interogative din poezia nr. 45, cele cu „au quarcii spin? Ce este atât de sfâșietor în legătură cu dragostea?” A, și bineînțeles partea asta, care îmi revine în minte de vreo douăzeci de ani încoace:

O piesă muzicală/album sau film/serial care i-ar veni mănușă volumului NVRN este…

Liviu Diamandi: O combinație între Stripped – Depeche Mode și Enola Gay – OMD. Și Bachelorette a lui Björk, de ce nu.

Dmitri Miticov: Björk, Human Behaviour, varianta live de la Late Night cu Conan O’Brien din 10 noiembrie 1993.