Interviu cu poeta Teodora Coman despre volumul „predeterminat”, publicat în colecția /pocket: „Febrilității inițiale, în care te simți personal și încrezător, îi urmează revizia impersonală, cu dubiul implicit legat de propria relevanță”

Ce ne poți spune despre tine, Teodora Coman? Scurta prezentare inclusă în volumul predeterminat este destul de zgârcită cu detaliile… Aflăm doar că te-ai născut la Sibiu, că ai debutat ca poetă în 2012, că ai obținut bursa de creație Cărturești și că ești redactor al revistei Poesis internațional. Te rog să completezi acest portret, pentru cititorii colecției /pocket. Care sunt slăbiciunile tale, ce te scoate din sărite, ce te înduioșează, chestii din astea. 

Sunt un om simplu, din provincie și am o reținere față de CV. Prin natura ei proteică și reacționară, poezia poate fi și un contra-CV de tipul „All passion in one passionate negation”, care aduce exact ceea ce biografia oficială de recomandare exclude din formatul strict pozitiv. Pe lângă asta, mai e și teama atașării de eticheta de scriitor mai degrabă decât de actul scrisului, încerc să respect sfatul „youʹd better write than being a writer”, așa că tot ce se abate de la esență devine zgomot de fundal. 

Am atât de multe slăbiciuni, că nici nu știu cu ce să încep. Unele sunt duse la extrem și nu am reușit să găsesc mecanisme de control, doar de (supra)compensare. Mă înduioșează urșii panda (urmăresc peste 20 de conturi de Instagram doar cu ei), câinii, pinguinii, aricii, veverițele și bebelușii. Mă răvășesc sărăcia, nedreptatea, abuzul, injustiția socială și copiii care poartă povara reparării unei relații defecte între părinți. 

Teodora Coman, fotografie de Cristian Șuțu

Maria Tănăsescu spune despre predeterminat că este „un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității”. Cum te-ai apropiat de poezie și ce te-a făcut să continui să scrii? Sunt teme care au rămas cu tine de la bun început? 

Maria mă flatează, parcă ar vorbi mai mult despre cea care aș vrea să fiu decât despre cea care sunt, îi sunt profund recunoscătoare. Ciudățenia este că nu am căutat niciodată înadins poezia și nu am avut vreo înclinație specială sau precoce pentru ea, mai degrabă s-a apropiat ea de mine în liceu, când am intrat în mica librărie cu cărți doar în limba engleză din colecția Penguin Books, abia deschisă în orașul meu. Am dat de un volum de poezii scrise de Jim Morrison, solistul trupei The Doors, văzusem și filmul lui Oliver Stone, ascultam obsesiv și muzica trupei…

În sfârșit, lucrurile se legau în afara mea și în jurul meu, în același timp. Am deschis cartea la întâmplare la o pagină cu patru versuri, iar două dintre ele mi-au rămas definitiv în minte: „Your milk is my wine/ My silk is your shine”. Au avut impact fără să-mi dau seama de ce, erau altceva decât clișeul declarației de dragoste după care tânjeau fetele de vârsta mea. Abia mai târziu am înțeles că trăisem efectul a ceea ce afirmase T.S. Eliot: „Genuine poetry can communicate before it is understood.” Forma concentrată a versurilor și intraductibilitatea lor au fost o revelație pentru adolescenta submediocră de atunci. 

Apoi a ajuns la mine Chris in the morning, personajul carismatic din serialul Northern Exposure difuzat după miezul nopții, care avea o emisiune la micul radio local al unei comunități pestrițe din Alaska și încheia mereu cu versuri. Omul avea forma aceea specială de atenție, de acuitate perceptivă pe care Simone Weil o numea cea mai pură formă de generozitate și, datorită lui, am descoperit nume grele: W.H. Auden, T.S. Eliot, Marianne Moore, Emily Dickinson, Adrienne Rich. Nu în ultimul rând, Radu Vancu, prietenul și fostul coleg de grupă în facultate, care era deja o enciclopedie și urma să publice primul lui volum, Epistole pentru Camelia. 

Ce m-a făcut să continui? O combinație deloc flatantă de orgoliu și nevoia de sens, care se transformă, de fapt, în iluzia unui sens; febrilității inițiale, în care te simți personal și încrezător, îi urmează revizia impersonală, cu dubiul implicit legat de propria relevanță, iar editorul are un rol vital în asigurarea structurii și a coerenței interne. Kierkegaard spunea că cine nu se poate exprima e cel mai nefericit, așa că exercițiul ăsta de procesare cognitivă și emoțională prin scris te reechilibrează cu condiția revenirii în propria viață din care ai absentat prea mult. Prin scris, îți obligi mintea la structură și la vizibilitate, iar haosmosul tău poate deveni, chiar și iluzoriu, un cosmos.

Teodora Coman a obținut bursa de creație Cărturești în 2022

Cum ți s-au schimbat preferințele poetice de-a lungul timpului? La ce poeți și poete revii iar și iar? Dacă sunt și versuri care te urmăresc obsesiv, suntem curioși să le aflăm. 

În ultimii ani, mi-a crescut interesul pentru poezia feminină, în special cea experimentală, conceptuală sau eclectic-subversivă (Anne Carson, Alice Notley, Jane Hirshfield, Tracy K. Smith, Eileen Myles, Emily Berry, Laura Francisca Pavel, Ioana Iuna Șerban, Olga Ștefan, Mădălina Oprea, Deniz Otay, Cristina Stancu), însă nu mi s-a întâmplat să mă despart de Emily Dickinson, Val Chimic, Mariana Marin, Angela Marinescu, Pessoa, W.H. Auden și Constantin Acosmei, unele dintre reperele mele rezistente la timp:

„For what are Stars but Asterisks/ To point a human Life?”, sau: ,,(zeii sunt vii/ numai în sudalme/ și ce dacă?”,

sau:

„Ah, nu spera împotriva imensei adversități/ Să construiești altceva decât intenții frustrate!/ Abdică și fii/ Rege ție însuți”, sau: „Cine ar putea să cunoască, între greșitele/ Feluri de a se simți pe sine, forma exactă/ Care îi este lui proprie?”.  

Cum vezi tu, în România prezentului, posibilitățile poeziei? Care sunt punctele forte și punctele slabe ale industriei cărții de poezie? Atunci când te implici, cum ai descrie unghiul din care o faci?

Poezia e un paradox al supraviețuirii într-o educație subfinanțată și pe o piață de carte afectată crunt de politica de austeritate. Când vezi că TVA-ul la cărți crește de la 5 la 11%, ai senzația că cineva căruia nu i-a plăcut niciodată să citească s-a răzbunat fără motiv real, fiindcă banii „economisiți” din vânzările de carte ating un procent infim.

Poezia și-a extins dinamica în evenimente de tip slam, performance sau în cel al cenaclurilor și al cluburilor de lectură (Institutul Blecher, Dactăr Nicu de la Brașov, Pragul Vaida din Oradea, Visceral, Comuna 30 din Timișoara, Alecart din Iași, Zidul de hârtie din Suceava, Nepotu’ lui Thoreau din Cluj), iar prezența poeților în școli și în licee începe să devină o realitate constantă. Adaug și taberele de creație sau atelierele de scriere creativă (îmi vine în minte Morninʹ poets coordonat de Andrei Zbîrnea). 

Și totuși, poezia atrage și inhibă, în aceeași măsură. Din afară, se reacționează ironic la auzul cuvântului „poezie”, fiindcă oamenii o asociază cu abordarea din școală sau cu un sentimentalism neproductiv. Chiar și așa, poezia refuză să moară, iar colecția /pocket e dovada vie, cu cele zece titluri deja publicate. Editurile existente continuă același efort de a publica voci care să reconfigureze poezia contemporană și e o minune că reușesc (Casa de Editură Max Blecher, OMG, Charmides, Tracus Arte, Cartier, Vellant). Să nu ne amăgim: nu avem o funcționare cauzală sănătoasă, de tipul datorită circumstanțelor, ci în pofida lor și ăsta este semnul unei anormalități.

O problemă destul de sensibilă rămâne cea legată de promovarea și de remunerarea autorilor, uneori comunicarea lipsește complet, dar deja am atins un subiect de discuție separat.    

Ștefan Manasia face următoarele afirmații despre poezia ta în predeterminat: „Îmi plac precizia ei, efectul de onestitate, simplitatea cu care spune lucruri neflatante despre sine, dar totdeauna ludic-serioase (un paradox brevetat de Teodora)”. Ești de acord cu aceste observații, sau îți percepi volumul în funcție de cu totul alți parametri?

Cum aș putea să nu fiu? Și dacă nu aș fi fost, o asemenea perspectivă mă scoate din miopia autoscopică și mă face să (mă) văd cu alți ochi, fără să intervin în vreun fel în explicarea sau interpretarea a ceea ce am scris. Nu cred că are importanță cum percep eu: odată publicată, cartea nu mai e a ta, trebuie să se descurce (și) fără tine în traiectul ei imprevizibil sau chiar cu moartea ei în fașă.

Vorbește-ne un pic despre volumul predeterminat – despre tematică, motive recurente, transparență, mici-mari obsesii. Care au fost pentru tine sursele de inspirație și catalizatorii procesului creativ? Cum ai ales titlul?

Am ales titlul după Sapolsky, sec și neofertant, fără să știu prea bine cum va fuziona teoria predeterminării biologice cu intimitatea, se băteau cap în cap, însă promiteau un teren pentru explorare și (auto)ironie. Cât despre inspirație, vine de peste tot, scriu cu vorbele altora sau rescriu, în variantă „proprie”, tot ceea ce mă influențează, de la un text, o melodie, o imagine, o replică, un slogan sau o frântură din orice tip de limbaj, chiar și din neuroștiințe. Influența temperează subiectivitatea până nu mai ai senzația că, atunci când te copleșesc anumite gânduri, ești captivă în ele sau exagerezi.

Femeile au în spate o nefericită tradiție a respingerii pe criteriul hipersensibilității etichetate ca isterie și încă a rămas în ADN-ul nostru rușinea de a fi femeie, în pofida drepturilor câștigate. Mi-aduc aminte de o frază din romanul Pitulicea a Annei Enright, în care o prietenă suferea de dureri menstruale și era ridiculizată până în punctul în care simțea acuzația de a fi inventat durerea însăși. 

Cu ce așteptări intri în colecția /pocket? 

Fără o așteptare anume, dar cu gratitudine pentru încrederea acordată de Tomi și cu inevitabila curiozitate dacă sau cum va fi citită cartea, mai ales că /pocket are voci și formule pe cât de diverse, pe atât de percutante. 

Care sunt versurile tale preferate din volum? Iată ce am remarcat eu, printre altele: „glisez cu mintea blank, nepregătită/ pentru procese complicate, sortări, revendicări,/ amintiri definitive, aderente la biografie,/ ca magneții la un frigider complet gol”.

Nu mă atașez de nimic din ce scriu, nu cred că e sănătos; în schimb, mă bucur să pot reține cu ușurință versuri ale celor care au impact asupra mea. De exemplu, acum am în cap o mantră a păcatului originar din Autobiography of Eve scrisă de Ansel Elkins: „Let it be known: I did not fall from grace. I leapt/ to freedom.”

O piesă muzicală/album sau film/serial care i-ar veni mănușă volumului predeterminat este…

Prin aproximare, i s-ar potrivi piesele pe care le-am ascultat maniacal în timpul scrierii: „Encounters at the end of the world” (Thomas Feiner), „All for nothing” a lui Matt Berninger, „Dawn” (Thom Yorke) și „Unfinished sympathy” (Massive Attack). Un film care îmi vine acum în minte e Anima al celor de la Radiohead.