predeterminat

Poezia Teodorei Coman e o insulă alcătuită din minerale de maximă duritate – „nu obosește“ și „nu ezită“, rearanjează, analitic, dar și infinit de tandru, toate straturile realității. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității. O poezie de o maturitate intimidantă pe alocuri, memorabilă, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva,/ uită că mâinile posedă, uită de gură,/ ascultă cum viața bate singură și pură/ fără preconcepția ta“. O voce poetică mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu și mai surprinzător.

Maria Tănăsescu

Recit în gând; recitesc noua carte a Teodorei Coman, predeterminat: „închid ochii să-mi cresc empatia/ pentru ființe lipsite de vedere/ îmi imaginez viața tactil/ ca în dragoste“. Îmi plac precizia ei, efectul de onestitate, simplitatea cu care spune lucruri neflatante despre sine, dar totdeauna ludic-serioase (un paradox brevetat de Teodora), stupefiant de rezonabile. Îmi plac poemele astea care par (și nu-s neapărat) aplicații ale ultimelor investigații din neuroștiințe, dar cresc sofisticat-senzual, compunând – vers după vers – romanul unei ființe sapiosexuale. Sau un mare poem modular. 

Ștefan Manasia