Anul XVII, nr. 2 (32), 2016
Teoria este dintotdeauna prezentă în lecția de română, fie în sensul general în care acceptăm că orice abordare a literaturii, orice lectură sau comentariu presupun o “minimă conștiință teoretică” (Carmen Mușat), fie într-un mod mai pregnant, când anumite concepte sau noțiuni de teorie literară devin instrumente pentru înțelegerea și studiul literaturii. În acest ultim sens, teoria a fost asociată cu o busolă (Paul Hernadi), cu un instrument optic (Matei Călinescu) sau cu un mecanism care asigură plăcerea lecturii: “cum lectura în profunzime a operei literare este una lentă, atentă la toate semnalele textului, teoria funcționează nu doar ca un instrument optic, ci și ca un mecanism menit să amortizeze viteza lecturii, contribuind astfel din plin la amplificarea și prelungirea plăcerii de a citi” (Carmen Mușat, Literatura și “sfârșitul” teoriei literaturii, în O. Fotache, M. Răduță, A. Tudurachi (ed.), Dus-întors. Rute ale teoriei literare în postmodernitate, Humanitas 2016). Prin urmare, apelul la teorie îl poate face pe elev mai atent și mai critic, dar și mai pasionat de lectură. Oferind puncte de reper, teoria mediază întâlnirea cu textul, având implicații în ce privește cum citim, dar și ce citim.
În seria consacrată de Perspective istoriei, teoriei și criticii literare, numărul de față tratează statutul teoriei și al criticii în practica școlară actuală.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota